Scrisoare deschisă către toate inimile vii

Sunt femeie… cel puțin ar trebui să fiu până la vârsta asta. Și sunt, o parte din mine chiar este. Dar, vezi tu, bărbate, o parte din mine nu este.

O parte din mine este încă o fetiță înfricoșată… de tine. De tine: bărbatul. De forța ta fizică, de sexualitatea ta scăpată de sub control, de violența ta. Sunt o fetiță rătăcind în căutarea protecției, siguranței și iubirii. Ale tale, bărbate.

Când ai devenit prădătorul inocenței mele? Când te-ai adâncit atât de mult în instinctele tale, în frică, în mintea ta avidă de control și de putere?

Când ai fost rănit atât de mult, încât nu mai poți fi un tata care protejează, ghidează și iubește? Când ai devenit un iubit care nu mă vede și nu mă valorizează? Când te-ai înstrăinat atât de mult de propria ta natură divină? Oare eu, femeia, cât am contribuit la asta?

Iartă-mă, te rog iartă-mă!!!

Aș vrea… aș vrea atât de mult să vindec asta, să știu cum să alchimizez totul cu iubire … dar… sunt o fetiță rănită la rândul meu… și mi-e frică… mi-e frică să mă apropii din nou de tine, fără să mă distrug. Tot ce pot acum, este să-mi aleg propria siguranță, așa cum pot mai bine, fără un bărbat: un tata, un iubit, un soț, care să mă fi învățat să fac asta pentru mine.

Mă doare, mă doare că îmi doresc atât de mult atingerea ta, protecția ta dar, trebuie să aleg distanța. Am încercat, chiar am încercat, dar, se pare că iubirea mea nu este de ajuns să te vindeci, să ne vindece de ruptura dintre noi și de durerea de a fi atât de departe unul de inima celuilalt.

Te simt atât de absent în propria minte, atât de preocupat de lume, atât de pierdut… de iubire. Mă simt nefolositoare, iubirea mea pare ineficientă… dar eu nu pot renunța la ea. Este ca și cum ar trebui să renunț la propria mea piele. Au făcut-o bunicile și străbunicile mele, sute si mii de ani la rând.

 În tăcere s-a stins iubirea lor, în lacrimi și în resemnare. Poate de aceea, iubirea mea a devenit ineficientă. Moștenirea primită a fost diluată, concentrația nu mai este eficientă pentru a transforma înstrăinarea minții de suflet.

Singura șansă pare să rămână la mine, femeia. Această mica flacără ce mi-a fost lăsată moștenire mă face să umblu cu grijă. Mă abțin să nu plâng ca nu cumva vreo lacrimă… sau două… să o stingă. Sper să o înmulțesc. Nu știu cum, dar trebuie să fie o cale.

Bărbate, nu te părăsesc. Doar plec cu iubirea mea defectă departe. În cea mai adâncă peșteră, ca să îmi pară cea mai strălucitoare lumină. Lasă-mă, lasă-mi măcar atât. Da, da, știu că mă port ca o copilă. Știu. Știu.

Știu că mizez totul pe-o scânteie de iubire. Dacă nu voi reuși, voi fi doar o altă femeie care s-a pierdut de dragul iubirii. Voi fi o altă visătoare.

Îmi ascund în pântec mica lumină și plec. Sper ca ea să prindă rădăcini în mine și să crească puternică ca un copac. Din fructele lui plănuiesc să creez un nou elixir. Sper ca el să mă hrănească și să mă vindece. Știu că tu nu crezi asta dar eu sunt dispusă ți să pier încercând. Știu că tu nu mai crezi în mine și-n rostul iubirii mele. Dar eu mă duc.

Te las acum, mă duc cu iubirea mea în pântec, să o cresc ca pe un copil. Mă voi întoarce.

 

Roxana Juverdeanu,
În serviciul iubirii.

 

 

 

 

 

 

 

Adaugă un nou comentariu