Febră emoțională și febră musculară

Îmi place să urc pe munte, îmi place să miros aerul din pădure, de pământ umed, un aer răcoros, și-mi place să mă las încântată de trilurile păsărelelor. Îmi place să găsesc priveliști care îți taie răsuflarea și te umplu de admirație pentru Creatorul acestor minunății. Mă uit la ceea ce este creat și-mi spun: și omul care poate contempla asta, este cununa acestei creații, ce binecuvântare! 

Îmi place chiar și sentimentul acela de teamă când intri în necunoscut, pentru că așa cresc și mă cunosc, și-mi depășesc bariere de tot felul: fizice, mentale, emoționale. Îmi place cum mă simt când fac asemenea călătorii. Prețul? Uneori nesiguranță, teamă, frustrarea de a nu ajunge întotdeauna unde ți-ai propus, transpirație, căldură, umezeală dacă te prinde ploaia, buze uscate de soare sau vânt, febră musculară, entorse, bani, energie, timp etc.

Într-una dintre drumeții, mi-am dat seamă că eu am un soi de relație cu urcatul pe munte. Toată dinamica care reiese din această experiență, de la planificare până la a fi efectiv acolo, și ulterior, până la febra musculară și bășicile care țin și zile după, reprezintă un soi de relație. Plăcerea cea mai mare este în a mă cunoaște pe mine în raport cu ceea ce se întâmplă, chiar și atunci când văd în mine frustrare, teamă, nesiguranță. Este modul meu de a mă scoate din zona de confort și de a evolua. Este o experiență care mă antrenează pe toate planurile: fizic, mental, emoțional și spiritual.

Dar, oare, putem privi așa și relațiile dintre oameni? Putem conștientiza faptul că orice relație aici pe pământ, presupune eforturi, riscuri, febră emoțională, etc? Putem accepta faptul că este un mod prin care creștem și ne cunoaștem? De ce ne este atât de greu să privim lucrurile așa?

Pentru că avem atâtea prejudecăți despre cum ar trebui să fie celălalt și noi, despre cum ar trebui să alegem, despre ce ar trebui să se întâmple, când și cum. Pentru că ne este teamă de efort și am vrea să se întâmple lucrurile de la sine, pentru că nu știm să ne privim cu blândețe în timp ce greșim și nu știm cum să o facem și pentru celălalt. Pentru că nu am vrea să simțim vulnerabilitatea de a fi pe drum, de a fi în schimbare, de a nu ști încotro ne îndreptăm și de eșec. Pentru că vrem, să fim în siguranță pe toate planurile, dar relațiile nu ne oferă asta, relații înseamnă drumeție, escaladare, nu o plimbare sigură prin parc.

Așa cum plec în drumeție conștientă de unele riscuri, dar și cu entuziasm, așa ar trebui să pornesc și în relații. Uneori nu voi ajunge la destinație, uneori nu voi ajunge să admir panorama, ci doar să fiu udată de ploaie și să mă întorc frustrată, uneori voi fi însetată pentru că nu mi-am gestionat bine apa sau îmi voi sclinti glezna.

Sau, cel mai provocator lucru este când tu știi că ai resurse să mergi mai departe, dar celălalt nu are. Uneori nu poate din cauze de ordin fizic, alte ori din cauze emoționale. Și aici ne putem desprinde de metafora cu drumețiile. Pentru că, în relații, nu știm care este punctul final, nu știm când ajungem la destinația finală. Nu știm atât de sigur cât ne încetinește celălalt, la câte panorame trebuie să renunțăm pentru că celălalt nu poate. Sau, nu știm cum va reacționa celălalt dacă noi vom face asta. Nici în viață nu știm care este destinația finală și asta este o frustarare pe care omul o poate depăși doar dacă are o latură spirituală, doar dacă are o relație cu ceva mai presus de omul din el și de lângă el.

Când începi o relație nu știi unde vei ajunge, nu știi ce vei descoperi despre tine și despre celălalt. Dar ceea ce îngreunează călătoria sunt toate proiecțiile care le avem despre cum va fi, despre cum ar trebui să fie atât relația, cât și noi.

Dacă atunci când vrei să pleci într-o drumeție, frica este mai mare decât entuziasmul, vei găsi scuze să nu mergi sau să te întorci din drum la cel mai mic disconfort. Niciodată condițiile nu sunt perfecte, riscurile sunt prea mari și febra musculară aproape garantată.

Drumețiile nu sunt pentru toată lumea. Unii preferă plimbările prin parcul unui oraș, într-un mediu sigur. Alții fac drumeții pe trasee marcate și doar într-un grup cu experiență. Alții fac cățărări pe stânci, lucru care de exemplu, mie nu mi se potrivește. Așa sunt și relațiile noastre, ne reflectă. Dacă ție îți plac drumețiile și lui plimbările prin parc, asta spune mai mult despre voi decât crezi. Pentru că spune ceva despre modul cum vă poziționați fizic, emoțional mental și spiritual în fața vieții.

Și, dacă vă luați riscul să vă explorați limitele împreună, așteptați-vă la efort. Și, dacă vă iasă, va fi o călătorie pe cinste. Și dacă nu, tot așa este, doar că, cel mai probabil, nu veți rămâne împreună. Dar nu veți pierde niciodată ceea ce ați învățat despre voi. Acela este cel mai mare câștig, chiar dacă, o vreme veți avea febră emoțională. Nu-ți pierde entuziasmul, nu te închide, nu te judeca, nu îl judeca pe celălalt că ați încercat.

Pentru că doar așa descoperim cine suntem și doar așa putem crește și ne putem bucura și mai mult de viață, nu doar de o relație. 

Roxana Juverdeanu
Iubitoare de viață, relații și devenire,
trăind cu binecuvântarea de a fi în Dumnezeu.

 

 

Tags:

Comentarii

Adaugă un nou comentariu