Sunt femeie… cel puțin ar trebui să fiu până la vârsta asta. Și sunt, o parte din mine chiar este. Dar, vezi tu, bărbate, o parte din mine nu este.
O parte din mine este încă o fetiță înfricoșată… de tine. De tine: bărbatul. De forța ta fizică, de sexualitatea ta scăpată de sub control, de violența ta. Sunt o fetiță rătăcind în căutarea protecției, siguranței și iubirii. Ale tale, bărbate.
Dar noi am crescut mari și nu-i mai băgăm în seamă pe ăștia mici, că ei vor doar copilării în timp ce noi ne ocupăm cu lucruri importante, lucruri de oameni mari. Ei, ce dacă ele nu ne umplu sufletul și sunt doar lucruri, doar asta înseamnă să fii om mare, nu?
Iubirea ca si tranzactie, iubirea care te face sa te simti prins ca intr-o panza de paianjan, iubirea care pretinde: "m-am sacrificat pentru tine, sa faci cum zic eu, tu sa faci sa-mi fie bine, chiar daca asta inseamna sa te sacrifici tu acum". Iti suna cunoscut?
Aceasta "forma de iubire" este mult intalnita si in cultura romaneasca, asa am fost marea majoritate dintre noi crescuti. Dar ce inseamna asta mai exact?
Pentru ca a trebuit sa ma multumesc cu putina apa care se scurgea prin crapatura din care am crescut, mi-a fost lesne sa cred ca nu merit mai mult si ca nu valorez atat in ochii existentei, incat sa fiu ingrijita corespunzator.
Crezi ca este doar povestea mea?Pentru ca a trebuit sa ma multumesc cu putina apa care se scurgea prin crapatura din care am crescut, mi-a fost lesne sa cred ca nu merit mai mult si ca nu valorez atat in ochii existentei, incat sa fiu ingrijita corespunzator.
Crezi ca este doar povestea mea?
Îmi place să urc pe munte. Este modul meu de a mă scoate din zona de confort și de a evolua. Este o experiență care mă antrenează pe toate planurile: fizic, mental, emoțional și spiritual.
Dar, oare, putem privi așa și relațiile dintre oameni? Putem conștientiza faptul că orice relație aici pe pământ, presupune eforturi, riscuri, febră emoțională, etc? Putem accepta faptul că este un mod prin care creștem și ne cunoaștem? De ce ne este atât de greu să privim lucrurile așa?
Ah, succesul. Ne pierdem sănătatea să facem bani și apoi banii ca să recuperăm sănătatea și numim asta succes. Numim asta a fi ancorați în realitate, maturi și responsabili. Oare, acesta este succesul? Dacă asta înseamnă succes, mulțumesc, pas.
Atâta vreme cât ne simțim orfani de noi înșine, pustiiți... atâta vreme cât în lumea asta ne credem umbre... nu, acela nu este succes. Am înghițit gălușca. De unde să știi?