Cand o sa cresti si tu mica o să mă joc cu tine

Astăzi am fost pe terasa unui restaurant care are afară un loc de joacă pentru copii. O fetiță stătea și se juca cu o tihnă hipnotizantă pentru mine. Privirea îmi era constant atrasă de ea. Era doar cu tatăl ei care stătea la o cafea cu un prieten.

La un moment dat i-a cerut tatălui sa-i dea papucii jos. Păi ce bucurie a fost când a simțim nisipul sub tălpi, avai. Îmi venea să mă descalț și să fac la fel. (Oare de ce nu `oi fi făcut-o?) Apoi s-a dus la tobogan, chiar dacă tatăl i-a explicat ca este un pic cam mare pentru acel tobogan. Și-a făcut moftul, plictisindu-se repede tocmai pentru că era cam mare pentru el.

Un fapt tare fain pe care l-am prins observând-o pe pitică, a fost felul cum, constant, cerea atenția tatălui. „Tati, uită-te la mine cum mă dau pe tobogan.” Și a spus asta de 5 ori și nu și-a dat drumul până tati nu s-a uitat. Și, stând așa și cugetând cu zâmbetul pe buze, ghiciți ce? Mi-am dat seama că această nevoie de atenție încă mai există în noi ca și femei. Și acum o vrem de la bărbații noștri.

Vrem să fim văzute! Vrem să ni se răspundă la chemare ”Haide la mine, petrece timp cu mine, ascultă-mă, iubește-mă cu toate ale mele alintături, răsfățenii și  alte exagerări care sunt ale mele, acceptă-le.” Doar că acum am devenit mature și nu se cade să te expui atât de vulnerabil vis a vis de nevoile tale. Și doar nu mai ești o fetiță care nu se poate stăpâni.

Dar atenția unui bărbat este hrană pentru noi femeile (să nu vă dați ochii peste cap amazoanele mele că eu știu ce spun, săpați acolo adânc și vedeți că așa este și nu este nicio slăbiciune în asta).

Și uneori ne simțim fix așa ca niște fetițe și tare bine ne-ar pica să fim drăgălite tot așa, ca niște fetițe inocente. Pentru că unei femei i se cere să renunțe la fetița din ea în favoarea grijii pentru ceilalți. Și nu te mai poți copilări când ceilalți au nevoi, ale tale pică pe locul doi. Ni se cere să devenim responsabile de foarte tinere, chiar dacă ni se permite să fim mai emoționale, ca să zic așa. Dar ni se cere responsabilitatea prea devreme pentru că de la noi se așteaptă să avem grijă de ceilalți, mai ales de emoțiile lor.

Și responsabilitatea asta acrește și ne face să tunăm și fulgerăm în fața micilor golănii și copilării masculine. Băieților li s-a cerut să nu fie emoționali, dar au fost lăsați să mai copilărească prin comportament. Și fac asta cu brio indiferent de funcția sau anii pe care îi au. Stiți despre ce vorbesc, așa-i? Uită-te la comportamentul unui grup de bărbați mai ales în timpul liber. 

Și acum să punem față în față o femeia matură, responsabilă, rușinată de nevoia ei de atenție a bărbatului (ca o copiliță care nu a avut după cine striga să o privească pentru că tatăl era absent fizic sau emoțional) și un bărbat puternic, sigur pe el, înfricoșat de dorința de a se pierde pe sine în iubirea unei femei (ca un băiețandru a cărui libertate a fost încălcată de multe ori de mama lui prin responsabilitatea și duritatea ei excesivă). Ce va ieși? Vor ieși frici și lupte și orgolii, în timp ce ăștia mici din noi se caută cu înfometare și dorința sinceră de a se cunoaște și a se juca împreună. În realitate, avem atâta nevoie unii de ceilalți și ne este atât de dor să ne fie bine unii cu ceilalți. Dorim să fim unul cu celălalt fără să ne trădăm pe sine, fără să ne simțim datori sau responsabili pentru că suntem iubiți, încătușați și rușinați pentru că dorim ceea ce ne dorim. 

Dar noi am crescut mari și nu-i mai băgăm în seamă pe ăștia mici, că ei vor doar copilării în timp ce noi ne ocupăm cu lucruri importante, lucruri de oameni mari. Ei, ce dacă ele nu ne umplu sufletul și sunt doar lucruri, doar asta înseamnă să fii om mare, nu? 

Când am plecat de la restaurant fetița cobora și ea. Am întrebat-o dacă i-a plăcut pe tobogan și dacă data viitoare mă ia și pe mine. M-a măsurat așa din priviri și mi-a răspuns drăgălașă: ”Doar dacă o să crești mică. Atunci o să putem să ne jucăm împreună. Acum ești prea mare pentru a te da pe tobogan.”Mi-a plăcut enorm răspunsul ei.

Și am râmas cu ea în inimă și-n minte. Da, ce ar fi să mai creștem mici din când în când? Bucurându-ne de joacă în tihnă, cu picioarele goale în iarbă și strigând după atenția/libertatea de care avem nevoie, fără să ne judecăm că avem acea nevoie sau să ne fie teamă să o cerem.

Haideți să creștem mici din când în când. Atunci când dorim să ne îmbrățișăm, să ne iubim și să ne vindecăm de a fi mari, responsabili, puternici și maturi. Haideți să creștem mici, că mari suntem destul.

Roxana Juverdeanu
Experimentând cum este să crești mic atunci când ai nevoie de asta.
 

Adaugă un nou comentariu